atat?!

semanam atat de mult, tocmai pentru ca facem aceleasi lucruri , cel mai adesea...NIMIC.Nimic nu nimicuri, este o diferenta nu usor sesizabila...Si mai avem un lucru in comun-suntem rusinosi.Eu am descoperit de curand...si  ciudat este ca mi-a zis un copil de 12 ani.Daca puteam sa recunosc foarte usor putinele cunostinte in vreun domeniu, oricare ar fi el, sa-mi recunosc  timiditatea, excesiva , cateodata, este o adevarata lupta cu mine insami. Mi se pare mie sau astea sunt cele mai grele lupte , cele de care fugim cat putem de tare, ne ascundem, le evitam ...sunt luptele cu noi insine, cu ganduri, cu atitudini, care ne tradeaza felul de a fi, si ciudat este ca noi le producem. Paradoxul zilelor noastre este ca izbucnim razboaie interioare, din care plecam invinsi de cele mai multe ori, si de la fel de multe ori nici nu stim ca  tocmai am parasit lupta  aproape  dezgolitit de noi insine, stim, insa ca ceva nu este chiar bine si cautam  cauze oriunde in alta parte.Partea si mai ciudata este ca le gasim...sau aveam iluzia ca le gasim...ca astfel ne putem reintoarce de unde am plecat...ca suntem tot aceea dinaintea izbirii de noi insine...ca nu ne-a schimbat nimic.De altfel a devenit rusinos faptul ca te poate schimba cineva , fie si printr-o simpla constantare, spusa in gluma.Stii prea bine cum esti(cum vrei sa pari), si daca tot nu te schimbi de ce te afecteaza atat vorba unui copil?...pfff!!? ciudata poveste! Si daca recunosc si daca nu-mi recunsc timiditatea...care e diferenta?...e numai iluzie, dincolo-s eu