Mircea eliade - invitatie la barbatie

Cred ca nu mai e nevoie sa vorbim despre noi.Toata lumea stie ca traim un ceas intristat si deznadajduit, ca suntem lichele si neputinciosi, ca ne ineaca descompunerea, lasitatea si cinismul.Unde intorci capul nu auzi decat strigate, barfeala, critica si tanguire.Ne lamentam fara nici un orgoliu , ne pierdem vremea plangand, ne risipim energia in critica, in negatie, in argumente.Daca un strain ar asculta spusele noastre-si nu ne-ar cerceta si viata-ar crede ca suntem cea mai batuta de Dumnezeu tara, ca ne aflam in pragul unei catastrofe definitive, ca totul e pirdut si pentru totdeauna. Suntem cu adevarat un popr fara orgoliul suferintei; sau, mai precis, am pierdut cu desavarsire acest orgoliu.
In mijlocul acestei totale descompuneri, in mijlocul acestei mlastini sociale in care traim-un singur strigat merita sa fie strigat:bucuria,lauda, nadejdea profetica.Un singur gest merita sa fie implinit:gestul creatiei, gestul vietii care stie sa reia totul de la inceput, gestul furios al zidarului care dureaza in fiecare zi o temelie pe care destinul noptii o darama.In mijlocul  iadului contemporan, cu aburii sai descompusi , cu luminile sale de cadaverica fosforescenta, cu mizeriile sale umane, cu degringolada sa etica, cu haosul sau spiritual-o singura tarie trebuie sa-si inalte bratele:barbatia, orgoliul suferintei, orgoliul mizeriei, orgoliul nadejdii deznadajduite. Cand totul in jurul tau putrezeste, de ce sa-ti fie teama? Viata ta poate sa ia totul de la inceput.Cand totul isi pierde sensul, totul ajunge neant si zadarnicie, de ce sa te plengi?Simpla ta prezenta vie calca sub picioare tot neantul lumii, toata zadarnicia creatiei. E adevarat, suntem prosti si netrebnici, suntem marunti si pacatosi, suntem incapabili, lichele, fleacuri, mediocri, tot ce vreti. In fata acestor adevaruri , as vrea ca o duzina de tineri sa poata striga:Ei si?! Sa-si strige dispretul lor fata de destin, fata de intristatul ceas care ne-a fost ursit sa-l traim, fata de mizera noastra conditie umana, fata de tot ceea ce este mediocru, lamentabil si inert in traditia noastra tragica, si descompunerea nostra. E adevarat, e adevarat, e adevarat!Si totusi sa strigi Ei si? Atat timp cat sunt viu, cat am viata de partea mea, cat timp miracolul creatiei se afla in trupul, in sangele, in spiritul meu-ce putere a intunericului ma poate inghiti, ce miraj al neantului ma poate faramita, ce haos este atat de mare ca sa se poata masura cu catimea aceea incomensurabila de viata care mi-a fost data?
Nu, domnilor, tot ce putrezeste in jurul nostru nu este facut sa ne deprime; dimpotriva, este o invitatie a vietii sa-i imitam gestul ei initial, creatia; nasterea;renasterea.Este o invitatie la voie buna, la curaj, la fapta.Fapta care nu inseamna efort exterior, ci chiar viata noastra, implinirea ei, victorioasa ei crestere si organicitate.Viata noastra-sa ne fie fapta.Pe ea s-o luminam, s-o inaltam, s-o pastram inalterata in mijlocul atator forte ale intunericului.Viata noastra intreaga este singurul raspuns peste care orice negatie, orice critica, orice dinamita metafizica nu mai poate trece.Moartea nu exista decat pentru cei care o accepta.Infrangerea nu exista decat pentru acel care nu se reintoarce in lupta.Totul se poate distruge, totul se poate preface in pulbere, totul trece-in afara de gestul vietii. Si acest gest il avem in noi, existenta noastra este o justificare a lui.